În caravană. Jurnal de bord. 15 mai 2014, Sighetu Marmaţiei
Sighetu Marmaţiei a fost un fel de bonus binevenit şi oarecum firesc în traseul caravanei noastre. Nu era de la sine înţeles că ne vom întoarce la un moment dat în locul în care Laura Căpăţână Juller a filmat documentarul Aici… adică acolo?
Prin urmare, cum ar fi putut lipsi din aventura noastră această destinaţie? Drumul până în Maramureş e teribil de lung. Ore în şir am alunecat printre pădurile patriei, un verde nesfârşit, doar e sfârşit de primăvară. Cam 12 la dus şi tot atât la întors. Inutil să spunem că a meritat. A meritat să cunoaştem oamenii locului, să vedem sute de tineri la proiecţiile noastre, să trăim emoţia maximă a serii alături de protagoniştii din Aici… adică acolo, să descoperim oraşul dis-de-dimineaţă, memorialul durerii din închisoarea de la Sighet, piaţa plină de căpşune proaspete, drumurile ţesute din serpentine şi o natură aproape virgină. Deşi ziua a proiecţiilor a fost una ploioasă, spectatorii au fost mulţi, tineri şi plini de interes faţă de toate documentarele propuse de noi.
După cinci ore de proiecţii neîntrerupte, seara s-a încheiat cu emoţiile comune trăite de public, regizoarea Laura Căpăţână Juller, realizatoarea montajului, Dana Bunescu, protagonistele Sanda şi Anişoara, mama lor şi bunicul, tati Gheorghe, în cadrul sesiunii de întrebări şi răspunsuri legate de documentarul Aici… adică acolo. Regizoarea ne-a mărturisit că a filmat timp de trei ani pentru acest documentar, peste 100 de casete. Un rol important l-a avut montajul, Dana Bunescu fiind, prin natura meseriei sale, nevoită să aleagă şi să renunţe la anumite scene, chiar dacă unele dintre acestea erau poate la fel de frumoase şi necesare ca altele. Laura şi protagonistele sale au mărturisit faptul că le leagă deja o prietenie adevărată, tehnica regizoarei nefiind numai una de observare, ci una de imersiune totală în mediul şi în atmosfera filmului său: săpămâni în şir petrecute în această familie, fără să intervină, fără judecăţi de valoare, vorbind cu fetele despre băieţi, făcându-şi unghiile, un fel de joacă neinvazivă, în care toată lumea a fost liberă să se poarte cât mai natural cu putinţă.
Toţi cei prezenţi au fost de acord că e nevoie de mult curaj şi generozitate pentru a-ţi expune intimitatea şi fragilităţile în faţa unui întreg public, românesc şi nu numai. Finalul acestei poveşti a fost unul fericit: părinţii au decis, odată ce au văzut documentarul, să se întoarcă în ţară, să renunţe la viaţa lor în Spania şi să fie alături de fetel lor aici… adică acolo, în Maramureş, în nordul României.
Pe drumul de întoarcere de la Sighet, în afară de porţi minunate, basmale înflorate, căpiţe frumos stivuite, am văzut multe case în construcţie, şi am înţeles că povestea familiei din filmul Laurei Căpăţână Juller nu e una singulară. Familii cu poveşti asemănătoare sunt peste tot în Maramureş, dar poate că în nici una sau în foarte puţine părinţii au decis să renunţe la tot de dragul de a trăi o viaţă lângă copiii lor. În povestea noastră, forţa documentarului a fost aşa cum o ştim sau cum o bănuim, ea a schimbat viaţa Sandei şi a Anişoarei.
Şi Caravana mai are acum o destinaţie: Bucureştiul. Asta aşa, ca să nu pierdem legătura până la noua ediţie a festivalului DocuArt din toamna asta!
Comments are closed